Spre nicaieri

Posomorata si cu nori asezati pe fruntea-mi rece... cu picaturi de ploaie pe buze si parul rascolit de vant, alerg. Privirea imi este trista si uitata undeva acolo... in iarna. Ma urc in primul taxi si incerc a-mi aduna buclele din vant. Bratele imi tremura de atatea ganduri si ... nu le mai pot duce. Ma priveste nedumerit si ochii ii sunt atintiti asupra celor trei fulgi de pe geana de sus. "Unde vrei sa te duc?" Glasul lui a sunat atat de ... altfel. Incerc sa ii simt cuvintele calde, sa deslusesc linistea vorbelor lui. "Nu stiu, doar du-ma undeva". M-a privit iar cu chipul intrebator, dar zambetul din coltul gurii imi salveaza lacrima ce sta sa curga. Am plecat la drum. Atat de intuneric afara si eu... sigura, cu fulgii ce incearca sa reziste vantului. Drumul se arata atat de pustiu si lung...iar eu ma simt atat de neajutorata si imi doresc linistea vazduhului. Admir infinitatea orizontului si... desi este acoperit de intuneric, pot deslusi puritatea acelor intinderi. Imi iau ochii de la geam si pierd imaginea perfectiunii. Il privesc iar pe cel ce ma ajuta sa ajung unde imi doresc. Este la fel de nepasator si linistit... cu gandul limpede si fara lacrimi pe obraji. Ma sterg si zaresc iar pe geam... orizontul. "Gata, stiu unde vreau sa ma duci... Du-ma spre NICAIERI"