Colt de nebunie

Cu ochiul deschis si bratele tremurande atinge clanta rece. Ii este teama acum ca simte fiorul de odinioara. Deschide usa si un sunet ii atinge timpanul apoi se pierde ca un ecou in camera goala. Sfioasa ...cuteaza sa patrunda in incapere. Draperiile de un alb murdar sunt trase, doar doar intr-un loc, undeva acolo reusind lumina sa patrunda in coltul ei de nebunie. Pe jos doar carti...aruncate...asa cum ea, candva le-a lasat. Jucariile nu mai sunt demult acolo...si nici copilaria ei nu mai se mai ascunde ca alta data in scoica de cristal ce isi gasea locul pe biroul prafuit. Acolo nu sunt decat versurile pe care in naivitatea de odinioara le-a scris dar care incep incet incet sa se stearga. Pe pat zace vechiul ei jurnal... ce pastreaza in el lacrimile varsate de dor...acum doar il priveste cu nostalgie...fiindu-i teama sa le smulga dintre filele trecutului. Se asaza incet pe pat, cu teama cu care a si patruns in acel loc care candva ii aducea zambetul pe buze, era... « Acasa » . Trage aer in piept, si simte mirosul amintirilor ce nu a reusit sa si le scoata din minte. Zareste pe jos o foaie...o ridica incet si inima ii tremura. Stie ce este scris acolo, insa nu ezita si... citeste. Priveste toate acele cuvinte de iubire cu un colt de suflet... si in ochi ii apar lacrimile ce le credea pierdute. Se opreste si ramane nemiscata clipe la rand...nu isi da seama ca timpul trece. Retraieste fiecare moment, fiecare litera scrisa. Adulmeca mirosul vorbelor de dor...simte parfumul cuvintelor ce ii mangaie irisul. Strange la piept acea bucata de hartie ... nevrand sa mai ii dea drumul niciodata. Dar...linistea camerei este bruiata de buzele ei ce se misca fenetic... « nu trebuia niciodata sa vin aici...a fost o nebunie sa privesc iar in trecut... imi este dor » .

Spre nicaieri

Posomorata si cu nori asezati pe fruntea-mi rece... cu picaturi de ploaie pe buze si parul rascolit de vant, alerg. Privirea imi este trista si uitata undeva acolo... in iarna. Ma urc in primul taxi si incerc a-mi aduna buclele din vant. Bratele imi tremura de atatea ganduri si ... nu le mai pot duce. Ma priveste nedumerit si ochii ii sunt atintiti asupra celor trei fulgi de pe geana de sus. "Unde vrei sa te duc?" Glasul lui a sunat atat de ... altfel. Incerc sa ii simt cuvintele calde, sa deslusesc linistea vorbelor lui. "Nu stiu, doar du-ma undeva". M-a privit iar cu chipul intrebator, dar zambetul din coltul gurii imi salveaza lacrima ce sta sa curga. Am plecat la drum. Atat de intuneric afara si eu... sigura, cu fulgii ce incearca sa reziste vantului. Drumul se arata atat de pustiu si lung...iar eu ma simt atat de neajutorata si imi doresc linistea vazduhului. Admir infinitatea orizontului si... desi este acoperit de intuneric, pot deslusi puritatea acelor intinderi. Imi iau ochii de la geam si pierd imaginea perfectiunii. Il privesc iar pe cel ce ma ajuta sa ajung unde imi doresc. Este la fel de nepasator si linistit... cu gandul limpede si fara lacrimi pe obraji. Ma sterg si zaresc iar pe geam... orizontul. "Gata, stiu unde vreau sa ma duci... Du-ma spre NICAIERI"